Relieful Terrei

Formele majore de relief

Forma de relief reprezintă totalitatea asperitatilor scoartei terestre, fiind rezultatul interacțiunii agenților geografici interni și externi. Cele mai cunoscute forme de relief sunt muntele, dealul, câmpia (numită și șes), valea, depresiunea și podișul; caracteristicile lor sunt determinate de înălțimile la care acestea se află, de tipul geologic din care sunt alcătuite și de floră și faună. Cele mai înalte forme de relief sunt munții (cel mai înalt fiind 8848, vârful Everest din masivul Himalayan) și cele mai joase (de sub nivelul mării) sunt fosele sau gropile abisale (cea mai joasă fiind la 11 022, Groapa Marianelor, Oceanul Pacific). Formele de relief pot fi continentale sau submarine.

Munții - reprezintă forme de relief cu altitudini absolute de peste 800 m, cu versanți și pantă accentuată. După aspect munții pot apărea formând munți răzleți (vulcanul Kilimanjaro), sub formă de lanțuri muntoase (Caucazul Mare), sub formă de sisteme montane (Alpino-Carpato-Himalaian). După vârstă sunt munți vechi (Scandinavi, Ural) și munți tineri (Alpi, Caucaz). După modul de formare sunt munți tectonici, vulcanici și micști.

Podișurile - reprezintă forme de relief cu altitudine absolute de peste 200 m și cu aspect de platou, formată de interfluvii largi, despărțite de văi adânci. Există podișuri ce se suprapun regiunilor de platformă și constitue podișuri joase (podișul Rusiei Centrale), iar altele se află în regiunile de orogen și au o înălțime de mii de metri (podișul Iran, Tibet).

Dealurile - formă de relief cuprinse între 300 și 1000 m, cu aspect de culmi alungite sau cupole rotunjite.

Câmpiile - formă de relief majoră, netedă sau ușor ondulată cu altitudini cuprinse între 0 și 300 m.

Relieful deșerturilor este un relief climatic. În deșerturi, lipsa vegetatiei și a solurilor face ca agenții morfogenetici să intre în contact direct cu roca și ca urmare să se creeze un relief specific. Pot fi denumite aride și semiaride acele regiuni cu precipitații foarte reduse (sub 200 mm anual), dar suficiente pentru menținerea unor sisteme de râuri capabile să transporte temporar sfărâmăturile produse prin dezagregare, dar insuficiente pentru a permite dezvoltarea unei cuverturi vegetale care să protejeze solurile contra eroziunii agenților subaerieni.

Din punctul de vedere al geografiei fizice, „litoralul” este zona din jurul contactului între mare și uscat, unde se fac simțite simultan :

• influențe climatice atât terestre, cât și marine ;
• procese de modelare atât ale eroziunii sau depunerii terestre, cât și ale eroziunii și depunerii marine.

Relieful litoral este în general format din trei fâșii geomorfologice :

• litoralul actual cu falezele, estuarele, plajele, grindurile, lagunele, limanele și perisipurile sale ;
• încadrând această fâșie, altele două, anume mărturiile fostelor trasee ale țărmului și fostelor nivele ale mării în diferitele epoci din trecut :
• terasele, falezele, greziile de plajă, grindurile și perisipurile fosile de pe uscat ;
• terasele, falezele, greziile de plajă, grindurile, perisipurile și văile fosile de pe platforma continentală submersă.

Litoralul actual este fâșia de teren pe care apa mării poate înainta sau se poate retrage și pe care se face simțită acțiunea de modelare a valurilor, curenților și mareelor. În zonele unde fluxul și refluxul sunt importante, cum este de exemplu golful Fundy din Canada, pe coasta atlantică, lățimea sa poate atinge până la 15 km, iar denivelarea între flux și reflux până la 20 m. Se mai folosesc și denumirile de țărm sau coastă.

Din punctul de vedere al geografiei politice, indiferent de relieful său, „litoralul” este linia de contact între teritoriul terestru al unui stat (unde se exercită autoritatea unităților administrative terestre, și care poate fi privatizat) și apele sale teritoriale (unde se exercită direct și excluziv autoritatea statului, adesea prin intermediul forțelor navale, și care nu poate fi privatizat). În țările unde există maree, linia „litoralului” este în mod convențional fixată la limita fluxului, partea submersă temporar (zona tidală dintre linia de bază a refluxului și „litoral”) aparținând domeniului apelor interne ale statului, aidoma lacurilor și râurilor.

Complexul reliefului petrografic este constituit din totalitatea formelor de relief a căror geneză, evoluție și aspect exterior sunt condiționate predominant de natura rocilor pe care acestea se dezvoltă.Influența rocilor asupra reliefului se evidențiază prin proprietățile lor fizice și chimice (duritate, permeabilitate, solubilitate), în raport cu eroziunea.

Relief antropic, denumit și relief antropogen, se referă la relieful format prin intervenția omului sau care reflectă totalitatea transformărilor mari datorate omului: lacuri artificiale (lacuri de acumulare), canale (ex.: Canalul Dunăre-Marea Neagră), cariere, exploatări miniere de suprafață, baraje, diguri, halde de steril (din activitățile miniere), ramblee, deblee etc.

Omul, dispunând de tehnici avansate, produce modificări importante în scoarța terestră, iar acestea duc la apariția unui relief specific denumit relief antropic. Influența omului asupra scoarței terestre se poate manifesta direct (crearea de gropi, căi de comunicație, tuneluri, diguri, cariere) și indirect, accelerând acțiunea unor agenți naturali (defrișarea pădurilor, pășunatul, irigarea terenurilor).

Ca urmare a intervenției antropice, au apărut două tipuri de relief antropic: relieful antropogen de excavare și relieful antropogen de acumulare.

Relieful antropogen de excavare a rezultat prin efectuarea săpăturilor necesare sistemelor hidroenergetice, a căilor de comunicație, a exploatării unor materiale de construcție.

Relieful antropogen de acumulare a rezultat prin depozitarea materialelor rezultate din lucrările de excavare.

          Modelarea reliefului de către om poartă un aspect constructiv și destructiv și poate avea un caracter local și regional. Antropogenizarea puternică a terenurilor într-o regiune are o influență drastică asupra faunei și florei.